Moștenirea miliției socialiste pentru poliția capitalistă: coada la amenzi

Scriam recent de cozile care se fac la casieriile băncilor, după ce singura idee de restructurare venită top managementului a constat în disponibilizarea angajaților sau înlocuirea personalului calificat, dar mai bine plătit, cu unul ieftin. Ceea ce, evident, că s-a materializat în servicii mai proaste oferite clienților.

Da, dar cozile, care în perioadă crizei au început să apară și la bănci, se vedeau de mult la instituțiile statului, precum administrații fiscale sau Poștă, căci și aici “reforma” a însemnat înrăutățirea calității serviciilor.

Chiar așa ați plătit vreodată o amendă de circulație? Dacă n-ai “șansa” s-o achiți pe loc, celui care ți-a dat-o încep problemele. Dacă ești din București, afli că la CEC - singura bancă ce încasează așa ceva - nu se pot achita decât dacă ai domiciliul în anumite sectoare, căci nu toate primările au convenții încheiate cu banca de stat.

În fine, în acel moment te întrebi dacă ai săvârșit o contravenție în sectorul 3, de ce banii de pe amendă trebuie să-i încaseze administrația sectorului 2, unde locuieşti, fiindcă nu pe cetățenii de acolo i-ai deranjat. Dar ideile astea “filosofice” îți trec repede, cauți un automat sau ghișeu electronic, nu prea găsești ori nu ai acces la internet, nu ești nici la un punct de trecere a frontierei ca să achiți de la un ghișeu unic, și te oprești la Poștă unde îți dai seama de dimensiunea restructurărilor ca urmare a faptul că sunt cozi duble față de cele de la bănci.

Și după ce stai la o astfel de coadă, într-atât de mult încât să realizezi că timpul este bani, afli că trebui să-i confirmi Poliției plata amenzii, fiindcă statul nu comunică cu statul. Iar dacă mergi la administrația locală să întrebi de ce atunci când îți plătești telefonul primești mesajul “am primit confirmarea plății dvs.”, dar nu același lucru se întâmplă când achiți o amendă primești siderat răspunsul: “Noi suntem statul, la noi legea vă obligă să faceți confirmarea”.

De fapt, singurul lucru pe care ar trebui să-l faci e să virezi banii într-un cont. Nu trebuie să te intereseze că cineva, un operator de stat sau privat, e atât de prost organizat, încât trebuie să-i confirmi că i-ai asigurat un venit, precum în povestea lui Creangă cu leneșul care întreabă dacă sunt muiați posmagii.

Cine nu-i în stare să administreze ceea ce susține că poate să facă ar trebui să nu se mai ocupe cu așa ceva, fiindcă încurcă oamenii. Din păcate însă, incapacitatea de a gestiona devine din viciu virtute și cei care cad “victime” acestui sistem păgubos de organizare le fac treaba funcționarilor. Adică, după ce au vărsat în cont ce era necesar, ca să respecte legea, mai și confirmă și, neapărat, păstrează dovada plății, în caz că se încurcă în hârtii birocrații. Nu de alta, dar dacă amendații n-au hârtia se poate să nu li se elibere avizul să-și vândă casa. Ce contează dacă în acest fel se aduce atingere dreptul constitutional de proprietate? Un fleac, i-am ciuruit…

Reiau întreaga speță, da dintr-o altă perspectivă. Suntem liberi să alegem să citim ce publicaţii vrem, cu ce mijloc de transport să ne deplasăm şi marca acestuia, la ce posturi de televiziune să ne uităm şi cine ne furnizează servicii de cablu şi internet.

Însă atunci când ni se trimite un plic prin intermediul companiei de stat Poşta Română, libertatea de alegere dispare subit. Degeaba ne-am dori să ridicăm plicul prin care administrația fiscală ne spune cât avem de achitat după “globalizare” de la o adresă anume. Nu putem ridica scrisoarea decât de la oficiul poştal de la care suntem arondaţi, în funcţie de adresa din cartea de identitate. Nu putem alege să ne fie redirecționat plicul în Dorobanţi, trebuie să mergem musai în Colentina şi să stăm la coadă. La bancă măcar se poate suna și zice: Vreau să-mi trimiteți cardul la sucursala X de lângă serviciu, nu la cea de lângă casă, fiindcă acolo trebuie să stau mereu la coadă…

La fel se întâmplă şi cu scolile generale la care ne trimitem copiii. Repartiţia acestora pe unităţi de învăţământ se face tot în funcţie de adresă şi nu are nimic de a face cu libertatea de alegere.

De aceea, mulți părinţi sunt obligaţi să-şi schimbe formal domiciliul, în acte, pentru a putea să-şi înscrie copiii la şcoala pe care o doresc. Iar asta e o variantă soft, pentru că se ajunge, evident, şi la trafic de influenţă şi şpagă. În plus, la şcoală, copiilor li se repartizează rigid un set imuabil de profesori, la care nu se poate renunţa.

Mai uşor se recuză un complet de judecată decât un profesor de istorie sau geografie. Iar şcolarii se uită cu invidie la alte clase şi îşi blesteamă soarta, care le-a dat cu ghinion la repartiţie.

La fel se întâmplă atunci când ai neşansa de a fi nevoit să apelezi la serviciile Poliţiei. De exemplu, ţi s-au furat capacele de roţi de la maşina din parcare. Te duci la secţie, faci reclamaţie şi vezi că eşti repartizat la un agent de poliţie plictisit şi total ineficient. Evident că nu ai dreptul să ceri să fie înlocuit cu unul mai competent. Afli că doar el se ocupă de povestea asta, pentru că aşa au decis şefii, iar tu ai face mai bine să fii recunoscător că n-ai fost pus să stai la coadă sau să vii altădată.

Să nu mai vorbim de ANAF. Să spunem că ai de făcut o plată mare în contul unei regularizări la impozitul pe venit. De curând, Fiscul a restrâns foarte mult valoarea plăţilor cash care se pot efectua între companii şi persoanele fizice. Firesc ar fi, în aceste condiţii, ca administraţiile financiare să fie primele care să descurajeze plăţile în numerar la ghişeele lor. Dar se întâmplă exact pe dos. Dacă te duci cu cardul la Fisc, afli că nu dispune de POS şi că trebuie musai să vii cu sacoşa de bani pentru a-ţi plăti dările. Deşi statul aproape că a interzis de tot plăţile în cash pentru sectorul privat, datoriile la stat pot fi achitate doar cu bani gheaţă.

Pe scurt, în sectorul privat avem concurenţă între furnizorii de bunuri şi servicii, cu “defecțiunile” menționate la nivelul băncilor proaspăt restructurare, dar la stat avem de a face cu niște monopoluri sectoriale. Consecinţele nu sunt greu de remarcat. În primul caz avem libertate de alegere şi suveranitate a consumatorului, în vreme ce în cel de-al doilea, monopolurile se comportă de facto ca şi cum ar fi stăpânii consumatorilor, iar „calitatea“ prestaţiilor este pe măsură.

Unde nu există capitalism, adică acolo unde nu clientul este stăpân, ca urmare a libertăţii sale de alegere, ne întoarcem la comunism - la penurie, raţionalizări, repartiţii şi bonuri de ordine. Sau, mai degrabă, nu l-am părăsit niciodată.