Într-un orășel din Marea Britanie plouă torențial de câteva zile, și oamenii nu ies din casă. Nimeni n-are bani, toți au datorii.

Din fericire, vine un estic îmbogățit de tranziție, intră într-un un hotel cochet, pune o sută de lire pe masa recepționerului și se duce să vadă camerele.

Șeful hotelului ia banii repede și fuge să-și plătească datoria la măcelar. Măcelarul aleargă la crescătorul de vite. Fermierul merge în cel mai scurt timp la prostituată, care îi mai făcea unele servicii pe datorie.

Femeia ia bancnotele și se îndreaptă spre hotel, unde era datoare. Pune banii pe tejghea. Moment în care esticul coboară, fără să-i placă vreo cameră, ia lirele și pleacă.

În mica localitate britanică plouă în continuare cu găleata, oamenii n-au bani, dar au scăpat de datorii.

Citirea acestei anecdote l-a făcut pe un prestigios profesor de economie să afirme: Ar trebui să fie motto-ul Teoriei generale (Keynes)...

Vreme în care, un alt profesor de economie încearcă să justifice politicile fiscale iresponsabile din ultima perioadă, deficitele bugetare cronice, în tentativa de a găsi scuze pentru lipsa viziunii pe termen lung. Ba chiar zice pe de-a dreptul că românii sunt interesați de rezolvarea problemelor la zi, pe termen scurt. Fiindcă - nu-i așa?! - pe termen lung suntem cu toții morți, după cum postulează John Maynard Keynes, autorul Teoriei generale a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor.

Și cum se poate face asta? Luând cu împrumut… Din viitor… Deși, pe termen lung, economiile dopate revin la starea de nemișcare dinaintea afluxului de bani, iar cei care își dau seama că nu există prânz gratis trăiesc nefericiţi până la adânci bătrâneţi, ei şi urmaşii urmaşilor lor…

Henry Hazlitt atrage atenția că principala problemă este  confuzia care se face între economii, consum și investiții.

Keynes apreciază că investițiile nu constituie consum și dacă aceia care intră în categoria consumatorilor nu-și cheltuiesc întregul venit, producătorii nu-s motivați să mai investească și societatea se confruntă cu șomajul. Deşi e clar că investițiile sunt tot o cheltuială, doar că diferă orizontul de timp când se realizează, deoarece reprezintă o cheltuială în viitor.

Numai că, respectiva confuzie îi permite lui Keynes să-i atribuie statului rolul de arbitru în piață, care să salveze echilibrul economic. Şi, după cum observă Ludwig von Mises în Acţiunea umană, John Keynes, la fel ca şi ceilalţi intervenționişti, găseşte că statul e o entitate în afara sistemului economic, care are la dispoziţie resurse nelimitate - nu doar pe cele colectate prin taxare de la cei ce formează societatea - şi pe care le poate distribui la infinit.

 “Surogatele” monetare n-au cum să ascundă maladia cheltuielilor excesive. Dimpotrivă, creează în întreaga societate iluzia că resursele aflate la dispoziție sunt inepuizabile. Ceea face ca virtuți precum economisirea să pară desuetă. La ce bun să mai fii virtuos când ai o avere infinită?!

Din păcate, cu ″bani gratis″ se degradează toate virtuțile, pasiunile și preocupările de bună calitate dispar sau devin apanajul unei minorități, iar în societate și cultură ajung să domine superficialitatea și prostul gust.

Și încă un reper important. În primul capitol al celebrului său eseu Ce se vede și ce nu se vede, Frédéric Bastiat scrie despre geamul spart de fiul negustorului Jacques Bonhomme, antreprenor care e consolat de participanții la eveniment cu zicerile: “Tot răul spre bine. Astfel de accidente pun economia în mișcare. Toată lumea trebuie să trăiască. Ce s-ar face geamgii dacă nu s-ar mai sparge geamuri?”

Bastiat acceptă faptul că de înlocuirea geamului (șase franci, la acel moment) beneficiază industria sticlei (ce se vede), dar se opune concluziei că rezultă un profit din asta, fiindcă industria per ansamblu pierde 6 franci, ar fi putut să-i îndrepte spre alte utilizări (ce nu se vede). Dacă nu ar fi trebuit să schimbe geamul spart, negustorul ar fi putut să-și cumpere o pereche de pantofi, ar fi avut încălțări noi și fereastra intactă.

Bastiat rezumă că “societatea pierde valoarea obiectelor distruse inutil”, ceea ce înseamnă că “distrugerea nu e profit."

• Cum încearcă Fondul Monetar Internațional să contrabalanseze subțirimea...

  < Prev
• Păcăliți de hazard sau cum aduc mereu planificatorii centrali ghinion...

  Next >