După decenii în care a fost criticat pentru duritatea reformelor impuse, și-a modificat FMI realmente practicile de împrumut? Este întrebarea pe care și-o pun, într-un editorial din Washington Post, trei universitari de la Oxford, Cambridge și Waikato.

De la izbucnirea crizei financiare globale, în 2007-2008, mai mulți analiști au început să discute despre faptul că FMI ar fi devenit mai tolerant, mai "uman", mai ales după analiza atitudinii Fondului în cazul colapsului financiar al Islandei, scriu cei 3 experți. Dar stau lucrurile realmente așa? Noua retorică a FMI cu privire la flexibilitatea condiționalităților de împrumut se regăsește și în practica concretă a relațiilor Fondului cu partenerii de acorduri stand-by?

De-a lungul anilor, FMI a devenit celebru pentru ajustările structurale impuse în programele sale de finanțare. Aceste politici dure includeau privatizări de companii de stat, dereglementări și reforme ale pieței muncii. Statele în curs de dezvoltare și criticii FMI au cerut în permanență Fondului să permită guvernelor un grad sporit de autonomie în ceea ce privește acest gen de măsuri. Discursul lor, ca și rezultatele slabe ale acordurilor stand-by derulate de FMI, au dus, în anii 2000, la o serie de reforme în ceea ce privește condiționalitățile impuse de Fond.

În 2014, șefa FMI, Christine Lagarde, a părut de-a dreptul stupefiată când un jurnalist a întrebat-o despre programele de ajustare structurală ale Fondului. "Ajustare structurală? E ceva ce se făcea pe vremuri. Habar n-am în ce constă. Nu mai facem așa ceva". Este credibilă această retorică a FMI? Cei trei profesori menționați au analizat peste 55.000 de măsuri economice impuse de FMI între 1985 și 2014, iar rezultatele analizei au fost publicate recent în Revista de Politică Economică Internațională.

Concluzia principală? FMI una zice și alta face. Transformările au fost modeste și de scurtă durată. FMI impune în continuare guvernelor nu doar obiective macroeconomice generale, cum ar fi eliminarea deficitelor bugetare și reducerea datoriilor publice, ci și politici care vizează direct relațiile dintre stat și piețe din țările debitoare. De exemplu, cer privatizarea companiilor de utilități publice sau modificarea legislației cu privire la concurență. În consecință, libertatea guvernelor de a-și selecta instrumentele de combatare a crizelor este mult restrânsă.

Analiza cantitativă efectuată de cei trei profesori arată că, după 2008, numărul mediu de reforme structurale solicitat de FMI a scăzut, însă ulterior a crescut la loc. În 2014, acest număr mediu a ajuns la 12,1, identic cu cel din perioada 2001-2007.

Cazul ajustărilor structurale impuse de FMI pe piața muncii demonstrează decalajul dintre retorica organizației și politicile sale propriu-zise. Deși Fondul susține că reformele pieței muncii sunt doar mențiuni periferice în programele sale de asistență, realitatea stă exact invers. De exemplu, programele FMI din Coasta de Fildeș (2009-2013), Honduras (2010-2011) și Moldova (2010-2012) au impus praguri ale cheltuielilor totale de personal ale statelor. În Moldova, FMI a cerut explicit guvernului să elimine cel puțin 4.000 de posturi de funcționari publici.

De asemenea, în România, FMI a cerut reducerea cu 15% a pensiilor și majorarea vârstei de pensionare. Măsurile solicitate au provocat revoltă și au fost desființate de Curtea Constituțională. Cu toate acestea, la câteva luni după aceea, FMI a reintrodus același pachet de reforme, ca parte a programului său revizuit de ajustări. Se solicita, în plus, acordul Parlamentului asupra reformei pensiilor, iar măsura a trecut în cele din urmă, în pofida obiecțiilor președintelui României.

După cum se vede, ajustările structurale au rămas nucleul programelor de împrumut ale FMI. De ce este important acest lucru? Pentru că țările care se confruntă cu probleme economice au nevoie de spațiu de manevră, adică de libertatea de a selecta măsurile pe care le consideră adecvate pentru ieșirea din criză, fără constrângeri externe. Intuiția care stă la baza acestei idei este că guvernele naționale dețin și mai multe cunoștințe, și mai multe resurse locale pentru a implementa reforme decât instituțiile financiare internaționale. Cunosc mai bine și problema, și elementele pe care se pot baza pentru rezolvarea ei.

Este neîndoielnic că o țară care solicită asistență din partea FMI se confruntă cu dificultăți și, în consecință, flexibilitatea ei decizională este într-o oarecare măsură limitată. Nu poate să ia orice măsuri vrea. Dacă ar fi putut, n-ar mai fi avut nevoie de FMI. Însă chiar și în condiții economice constrângătoare, guvernelor naționale le rămân la dispoziție opțiuni cu privire la politicile de urmat. Întrebarea care se pune este: cine definește aceste opțiuni, țările însele, în urma proceselor politice interne, sau actorii externi?

• Polonia: Conversia în monedă națională a creditelor în franci elvețieni...

  < Prev
• Euromoney: Piața valutară a luat în serios Federal Reserve și s-a fript

  Next >